Criticul de serviciu al unei liteRaturi în Declin

Deși este un film scurt și deși nu am mai scris de ceva timp, această producție cinematografică din Orientul îndepărtat mi-a redat pofta de exprimare prin cuvinte înșirate la o tastatură holografică... Ascunde atâta emoție, atât de mult sentiment încapsulat în doar 40 de minute bune... Filmul ne aduce în prim-plan prima și cea mai importantă problemă filosofică, în accepțiunea lui Camus, sinuciderea... Într-un Taipei sufocat, metropolă a unei concentrări umane greu de suportat pentru sufletele labile, există un hotel unde oricine consideră că și-a încheiat socotelile cu viața, poate să se cazeze pentru o noapte, pentru a-și duce la bun (fatal) sfârșit planurile... Personajul principal feminin constituie o excepție de la regula timpului admis în hotel... Cumva, printr-o neglijență a personalului, dar nu și a sorții, a ajuns să petreacă o săptămână întreagă în ceea ce pare a fi anticamera morții... Recepționerul de serviciu, tânăr deja ratat în concepția-i proprie, într-ale v

  „Parisul anilor 60. Cartierul evreiesc. Moise, un puști singuratic, părăsit de mamă, locuiește cu un tată neurastenic și observă lumea cea mare și ciudată de la înălțimea celor 11 ani ai săi. Domnul Ibrahim, băcanul musulman care pare să cunoască secretul fericirii, șade de dimineața până seara pe taburetul din prăvălie și contemplă aceeași lume, cu detașarea senectuții. Dar într-o bună zi privirile celor doi se întâlnesc și, din vorbă în vorbă, din poveste în poveste, Moise ajunge învățăcelul băcanului arab care-i deslușește tainele iubirii de oameni. După ce tatăl băiatului dispare fără urmă, bătrânul îl adoptă pe micul orfan și împreună traversează Europa spre Cornul de Aur, tărâmul vegheat de legile sfinte ale Coranului. Călătoria spre lumea nebănuită și stranie din inima Orientului cu moschei și derviși rotitori e o parabolă a vieții și a morții, care surprinde și îndeamnă la meditație”.      Romanul ” Domnul Ibrahim și florile din Coran ” de Eric-Emmanuel Schmitt este al doilea

      Sinestezia este o asociere între senzații de natură diferită care dau impresia că sunt unul simbolul celuilalt.       Este senzața pe care eu am resimțit-o citind cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt, ”Viața mea cu Mozart”, autorul fiind unul dintre scriitorii mei preferați, unul din mulțimea de scriitori a căror scriitură o frecventez adesea. După o lectură atentă a cărții vă veți putea da seama că acesta nu este un simplu roman, eu tind să-l încadrez mai mult la categoria exercițiu spiritual. Este o carte-confesiune, autorul recunoscând că este cea mai autobiografică operă scrisă până la vremea apariției ei. Ea este nu doar o invitație la o lectură placută ci și la audiție.În format fizic, tipăritura vine insoțită de un CD compus dintr-o excelentă selecție a autorului din creația mozartiană. În format metafizic, ea se prezintă sub forma unei călătorii de descoperire și redescoperire a frumosului, a sublimului, a poftei de viață, a bucuriei de a trăi, a bucuriei simple, nemascat

„În secolul al XVI-lea, Anne, o tânără modestă din Bruges, fuge de acasă în ziua nunții pentru a nu fi victima unui destin pe care nu și-l dorește. În Viena lui Freud, Hanna von Waldberg, răsfățată a lumii bune, își părăsește soțul care o adoră pentru a se descoperi pe sine cu ajutorul psihanalizei. Iar în zilele noastre, la Hollywood, Anny Lee, o actriță a cărei frumusețe  nu e întrecută decât de nevoia ei de a se autodistruge prin droguri și alcool, rupe tiparele industriei entertainment -ului și refuză stratagemele care ar transforma-o într-un adevărat star. Trei epoci diferite, pe care le unesc însă ipostazele unei femei libere, nesupuse, aflate în căutarea adevărului și a iubirii”. Înainte să pornesc în aventura conceperii unei cât de neînsemnate exegeze literare, evident profund personale, permiteți-mi să vă inspir o sugestie. După cum v-ați dat deja seama, romanul se întemeiează pe trei povești, amestecate între ele, fiecare urmând un fir cronologic. Începeți cu prima și du

     Undeva la sfârșit de Gustar, cândva în anii ce-au trecut...      Sunt în Constanța, în găzduire la niște prieteni de familie, foarte dragi sufletului meu...       În ziua în care scriu aceste rânduri se împlinește exact o săptămână de când am poposit pe meleaguri dobrogene. E bine, e cald, nu foarte, doar plăcut, undeva între 24 și 30 grade Celsius. temperatură optimă pentru plajă, bronz, băi în mare, valuri înspumate provocate de un vânt aproape turbat, aproape de furtună, ce-mi aduce nisip pînă-ntre dinți. Stau la soare, pe plaja Trei Papuci, nu departe de apartamentul închiriat de prietenii mei pe timpul verii. După cum v-ați dat seama, azi marea e agitată, vuiește, uruie, mugește înspumegată, își cântă simfonia într-un tempo alert. Alert și neliniștit precum erau odată și gândurile mele. Sau nopțile, nopți albe populate, înseninate, înnorate de gânduri...Albe, negre, gri, roșii, albastre, de toate culorile și formele. Gânduri de nu-mi dădeau pace, gânduri de pace și război,

   Tocmai am terminat de vizionat filmul horror „ Pet Sematary ”, film ce constituie ecranizarea din 2019 a romanului omonim semnat de Stephen King. Trebuie să încep această recenzie-microcronică de film cu o mărturisire. Din păcate, am fost mereu un fan aproape împătimit al filmelor de acest gen. Asta nu înseamnă neapărat că această scriere va fi una elogioasă. Departe de mine acest gând. Vreau doar să vă pun în gardă cu faptul că o bună parte a copilăriei mele a fost marcată de vizionarea acestui fel de producții cinematografice. Cu regret, vă informez, de asemenea, că nu am citit în prealabil opera literară a lui King, cu toate că eterna mea recomandare este: cartea și apoi filmul. Ei bine, la capitolul pelicule văzute de-a lungul vremii număr pe puțin câteva mii, în vreme ce cărțile lecturate însumează undeva înspre aproape o mie. Dar să nu deznadăjduim prieteni, există timp pentru toate.. Sau poate mai bine zis, toate la timpul lor. Dacă vă gândiți de ce numărul filmelor nu e