Femeia în fața oglinzii sau forța redescoperirii Eternului Feminin

„În secolul al XVI-lea, Anne, o tânără modestă din Bruges, fuge de acasă în ziua nunții pentru a nu fi victima unui destin pe care nu și-l dorește. În Viena lui Freud, Hanna von Waldberg, răsfățată a lumii bune, își părăsește soțul care o adoră pentru a se descoperi pe sine cu ajutorul psihanalizei. Iar în zilele noastre, la Hollywood, Anny Lee, o actriță a cărei frumusețe  nu e întrecută decât de nevoia ei de a se autodistruge prin droguri și alcool, rupe tiparele industriei entertainment-ului și refuză stratagemele care ar transforma-o într-un adevărat star. Trei epoci diferite, pe care le unesc însă ipostazele unei femei libere, nesupuse, aflate în căutarea adevărului și a iubirii”.

Înainte să pornesc în aventura conceperii unei cât de neînsemnate exegeze literare, evident profund personale, permiteți-mi să vă inspir o sugestie. După cum v-ați dat deja seama, romanul se întemeiează pe trei povești, amestecate între ele, fiecare urmând un fir cronologic. Începeți cu prima și duceți-o până la capăt, apoi cu a doua și ultima la fel. Nu vă temeți, veți obține o lectură neîntreruptă a firului narativ al fiecărei povești. E o sugestie, tratați-o ca atare, fiecăruia îi e permisă orice grilă de lectură.
       Cartea ne aduce în prim-plan trei femei din trei epoci diferite. Cea de care eu, personal, mă simt atașat e povestea inocentei Anne, o tânără din Bruges-ul Renașterii, care refuză cu obstinație să se supună cutumelor sociale impuse femeii comune, anume acelea de a se căsători, a procrea și a duce, în genere, o viață în umbra neputințelor bărbatului proaspăt ieșit din întunecatul Ev Mediu. Ea fuge de la propria-i nuntă, alegând oarecum calea pustiei, unde, datorită unei blânde și și iubiri dincolo de fire, reușește să îmblânzească fiarele, pomenindu-se brusc cu un statut aproape de sfântă. Cum minunile nu pot sta deoparte de urechea și gura lumii, prin bunăvoința călugărului Braindor și a Marii Domnișoare, ea va ajunge în sânul confreriei beghinelor, loc unde conviețuiau femei singure din diferite pături sociale. Soarta nu îi va surâde prea mult nici aici, fiind urmărită de vicisitudinile unei verișoare mult prea invidioase, uneltirile acesteia împreuna cu incapacitatea prelaților, din vremea respectivă, de a înțelege spiritualitatea fecundă a unui om ce-L găsește pe Dumnezeu în frumusețea uitată a vieții, ducând în final la un sfârșit demn de cea supranumită „fecioara din Bruges”, apelativul amintind parcă de o altă, și mai celebră, fecioară din spațiul istorico-francofon, cea din Orleans. Rog asistența a se feri de dezambiguizarea referitoare la statuia lui Michelangelo înfățișând-o pe Fecioara Maria cu pruncul Iisus, de asemena cunoscută ca Fecioara din Bruges, singura statuie ce a părăsit Italia în timpul vieții marelui sculptor. Povestea a doua este scrisă-ntr-un registru de rang doi. Ea se dezvăluie cititorilor sub forma unor scrisori ce aparțin Hannei von Waldberg, trimise către Gretchen, destinatara mută, cel puțin până spre sfârșitul romanului, a acestei corespondențe unilaterale. Povestea Hannei este una tipică perioadei vieneze a începutului de secol XX. Este destinul, dramatic și nu prea, al unei femei îndeajuns de curajoase pentru a-și urma viața influențată de euforiile și istericalele psihanalizei, metoda celebrului ovrei, medic de suflete pe care istoria-l consemnează sub numele de Freud. Evident, pârghiile acestui spectacol rocambolesc sunt atent manevrate de un autor, cu iz monahal dar fără rasă, erijat într-un veritabil connaisseur al acestui labirint sufletesc feminin. Soarta Hannei va fi cea a unui arheolog, prost înțeles de contemporani, care va scoate la lumină, lăsând moștenire peste decenii, cartea despre Anne de Bruges. Ultima, dar de data asta și cea din urmă, este narațiunea actriței narcomane Anny Lee, cea care, într-un final, va aduce în lumina reflectoarelor studiourilor hollywood-iene povestea ce-a traversat secolele, cea a neprihănitei tinere, ce mie îmi amintește de personajul Luparul din nuvela „În mijlocul lupilor” scrisă de dr. Vasile Voiculescu.
    Una peste alta, „Femeia în fața oglinzii” este un roman bine scris, care te face să vrei să întorci pagină după pagină, parcurgând filele până la deznodământ. El atrage prin caracterul său universal subliniat prin conturarea Eternului Eu Feminin, aflat într-o permanentă transcendere a condiției umane. Istoria celor trei femei este de fapt povestea femeii în genere, cea care are curajul să rupă barierele societății și timpurilor sale, muză pentru întreaga pleiadă de creatori ai celor șapte arte.
  Romanul publicat la editura Humanitas, în 2015, în seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt, în traducerea lui Daniel Nicolescu, se bucură de o copertă inspirat aleasă, tabloul Tête rouge al lui Amedeo Modigliani, pictor recunoscut și pentru reprezentările feminine din operele sale în tonuri calde, culori ce amintesc de tropicele milleriene.