Romanul cocainei

Egon Schiele, Autoportret cu jachetă maro,                                       1910

              Romanul cocainei - M. Agheev

Lectura puținor romane îmi provoacă dorința nestăvilită de a achiziționa cât mai curând posibil volumul în cauză. De data aceasta cartea pe care mi-o doresc cu ardoare în colecția bibliotecii personale este una ce face parte din literatura rusă interbelică, ea fiind publicată în 1934, semnată sub pseudonimul M.Agheev, a cărui identitate a rămas neelucidată până în zilele noastre, printre presupușii autorii, exegeții literari numindu-l pe însuși marele autoexilat Nabokov. După o primă impresie, la cald, îmi vine să declar, cu mâna pe carte, că avem de-a face cu o adevărată nestemată literară. Dacă nu ar fi un roman al decăderii umane, ar putea fi, cu ușurință, considerat un Bildungsroman. Dar pe lângă experiențele școlare descrise de eul narator, liceean cu accente de Don Juan, veneric-bolnăvicioase, ce nu ezită să împrăștie mai departe morbul rușinii tocmai unei ființe gingașe, întâlnite întâmplător într-o promenadă tipic moscovită, întâlnim aici și descinderi filosofico-grotești în abisurile artificial induse prin consumul excesiv de cocaină. Personajul nostru, Vadim Maslennikov, un adolescent aproape premiant, mult prea răsfățat de mamă și de doică, cu un tată mort, își trăiește cele câteva aventuri amoroase, dintre care cel mai longeviv nume în catastifele iubirii aparține Soniei, cu un aer de dolce far niente, finanțat tocmai de cea de care îi este cel mai rușine, ființa căreia-i datorează viața și de economiile de-o viață ale devotatei servitoare în casă, dar și de vreun amic mai noroc financiar. Toate bune și frumoase până aici, nimic mai mult sau mai prejos decât un clasic anti-erou dostoievskian, care se va transforma încet-încet într-un veritabil chiriaș al subteranei sociale, mediu în care, în compania unui anturaj select, va face cunoștință cu praful alb, cocaina lor cea de toate nopțile. Începutul e timid, efectul nu e tocmai cel scontat, dând aproape impresia imunității unui Supraom nitzscheean, Vadim își va pierde încet șirul gramelor și al gândurilor emanate de undele disonante ale unui creier de narcoman. Pentru cei obișnuiți cu astfel de povești depănate în linii miligrame, finalul e unul ușor de intuit. Nu vă plictisesc evocându-l, dar vă îndemn, cu mare răceală beletristică să citiți acest roman demn de capodoperele literaturii narcoticelor, neuitând să elogiez coperta ediției din 2007 a editurii Polirom, una mai mult decât inspirată, acest Autoportret semnat de pictorul austriac Egon Schiele, unul din decadenții mei preferați...