Inevitabilul nu e al nostru...

Deși este un film scurt și deși nu am mai scris de ceva timp, această producție cinematografică din Orientul îndepărtat mi-a redat pofta de exprimare prin cuvinte înșirate la o tastatură holografică... Ascunde atâta emoție, atât de mult sentiment încapsulat în doar 40 de minute bune... Filmul ne aduce în prim-plan prima și cea mai importantă problemă filosofică, în accepțiunea lui Camus, sinuciderea... Într-un Taipei sufocat, metropolă a unei concentrări umane greu de suportat pentru sufletele labile, există un hotel unde oricine consideră că și-a încheiat socotelile cu viața, poate să se cazeze pentru o noapte, pentru a-și duce la bun (fatal) sfârșit planurile... Personajul principal feminin constituie o excepție de la regula timpului admis în hotel... Cumva, printr-o neglijență a personalului, dar nu și a sorții, a ajuns să petreacă o săptămână întreagă în ceea ce pare a fi anticamera morții... Recepționerul de serviciu, tânăr deja ratat în concepția-i proprie, într-ale vieții, este ferm determinat să tranșeze problema, nu victima, cât mai hotărât... Îi acordă un ultimatum nefericitei, dar în același timp, drăguței fete... Cu care, de altfel, tardiv, va începe să interacționeze cu adevărat uman, empatic, înțelegător, răbdător, în ciuda avertismentului unui coleg mai experimentat care-i atrage atenția asupra unei mai vechi povești petrecută între o angajată a hotelului și o fostă clientă... După fatidică noapte în care clienta, o bunicuță tipică ușor de îndrăgit, își ia viața, angajata refuză să mai vină la slujbă, colegii aflând după oarece timp, că și-a urmat recenta amică, voluntar, dincolo de apele Styxului... Între cei doi, un El-angajat și o Ea-clientă are loc o apropiere asemănătoare, cu un potențial intim ridicat ce totuși nu se împlinește... Dialogul dintre cei doi reprezintă conversația directă dintre două suflete, parcă aflate pe marginea abisului nitzschean, dintre care doar unul va privi trist și îndelung în el... Vă las pe voi să aflați care dintre cei doi protagoniști... Povestea este cât se poate de tristă... Ea face referire la îndeajuns de controversatul și niciodată de neechivocabilul drept de eutanasiere al omului, dar oare să mai fie acela un om... Cel care se hotărăște să suprime divinul din sine? Sau doar un suflet pribeag, ce rătăcește fără scop și fără destinație într-o lume a singurătății ubicue?... Viața, probabil cel mai de preț dar oferit, merită mai mult, mult mai mult, infinit mai mult... Șansele vieții de a ne dezamăgi sunt infinite, dar la fel și cele de a ne surprinde în cele mai plăcute și neașteptate moduri... Oricât de mult ar durea, durerea începe, indiferent cât de paradoxal ar părea, de-abia de-acolo-ncolo...