Criticul de serviciu al unei liteRaturi în Declin

     Undeva la sfârșit de Gustar, cândva în anii ce-au trecut...      Sunt în Constanța, în găzduire la niște prieteni de familie, foarte dragi sufletului meu...       În ziua în care scriu aceste rânduri se împlinește exact o săptămână de când am poposit pe meleaguri dobrogene. E bine, e cald, nu foarte, doar plăcut, undeva între 24 și 30 grade Celsius. temperatură optimă pentru plajă, bronz, băi în mare, valuri înspumate provocate de un vânt aproape turbat, aproape de furtună, ce-mi aduce nisip pînă-ntre dinți. Stau la soare, pe plaja Trei Papuci, nu departe de apartamentul închiriat de prietenii mei pe timpul verii. După cum v-ați dat seama, azi marea e agitată, vuiește, uruie, mugește înspumegată, își cântă simfonia într-un tempo alert. Alert și neliniștit precum erau odată și gândurile mele. Sau nopțile, nopți albe populate, înseninate, înnorate de gânduri...Albe, negre, gri, roșii, albastre, de toate culorile și formele. Gânduri de nu-mi dădeau pace, gânduri de pace și război,

   Tocmai am terminat de vizionat filmul horror „ Pet Sematary ”, film ce constituie ecranizarea din 2019 a romanului omonim semnat de Stephen King. Trebuie să încep această recenzie-microcronică de film cu o mărturisire. Din păcate, am fost mereu un fan aproape împătimit al filmelor de acest gen. Asta nu înseamnă neapărat că această scriere va fi una elogioasă. Departe de mine acest gând. Vreau doar să vă pun în gardă cu faptul că o bună parte a copilăriei mele a fost marcată de vizionarea acestui fel de producții cinematografice. Cu regret, vă informez, de asemenea, că nu am citit în prealabil opera literară a lui King, cu toate că eterna mea recomandare este: cartea și apoi filmul. Ei bine, la capitolul pelicule văzute de-a lungul vremii număr pe puțin câteva mii, în vreme ce cărțile lecturate însumează undeva înspre aproape o mie. Dar să nu deznadăjduim prieteni, există timp pentru toate.. Sau poate mai bine zis, toate la timpul lor. Dacă vă gândiți de ce numărul filmelor nu e

    Am vizionat, într-o seară, un film al cineastului Ingmar Bergman, En pa ssion sau The passion of Anna , absolut remarcabil, regizorul, fiu de preot, ca și scepticul de serviciu al unei lumi în declin (Cioran), fiind unul din regizorii pe care îi frecventez adesea pentru meditația la care invită filmele sale. Este o dramă psihologică, ca atâtea alte filme ale suedezului, în care singurătatea deconcertantă, iubirea incompatibilă, violența gratuită și nu numai, se împletesc într-un nod ce apare a fi gordian spectatorului neobișnuit cu filmul de artă. Personajele zugrăvite în această peliculă cinematografică îmi par a fi atinse de un ușor aer de psihic încărcat, nedefulat, atmosfera mental apăsătoare fiind omniprezentă. Cele două personaje, Anna și Andreas, entități solitare, eșuează în tentativa de unificare a singurătăților într-una mai puțin dureroasă și mai mult palpabilă. Deși realizat, cuplul nu rezistă, poate și datorită trecutului lor personal, deloc neglijabil, adus până în

   Am început să citesc romanul „Stoner”, scris de John Williams, la recomandarea unei cunoștințe aflate în curs „doctorandizare”. Uzitez ediția publicată la Editura Polirom în 2014 și mă vad nevoit să amintesc în treacăt o mică scăpare întâlnită la pagina 164 unde este redat un dialog între Gordon Finch și William Stoner, personajul central al romanului. Subiectul discuției îl reprezintă Charles Walker și decizia lui Stoner privind acceptul său în programul doctoral avansat al numitului Walker. Pe rândul 20, citez: „- Știu, a răspuns Walker. Dar putem încerca”.  Walker e actant al dialogului, prezența acestuia la întâlnirea celor doi vechi prieteni nefiind menționată, întâlnire ce se vrea a fi intimă, aproape familială, între membrii profesoratului universitar. Tind să cred că eroarea ar putea aparține editurii, și nu scriitorului. Cu o proximă ocazie, recomand verificarea în textul original. Un citat mi-a acaparat instant, mai mult decât atenția, el zice astfel: „Uneori, când

Am dat de romanul " Beautiful You "semnat de Chuck Palahniuk într-o perindare futilă printre paginile rețelelor de socializare, pe blogul unei recenzente complet ahtiată de scurgerile produse la parcurgerea paginilor mai mult sau mai puțin licențioase. Pentru lectura completă a cărții am folosit ediția celor de la Polirom, tipărită undeva la mijlocul lui 2015. Este o lectură facilă, se parcurge ușor și, deși este o odă închinată onanismului tehnologizat, asistat de la distanță, produce senzații deconcertant sexuale doar la nivelul unor imaginații ce nu au frecventat școala unui Henry Miller, de exemplu. Deși se vrea a fi un roman oarecum erotic, sau cu tente pornografice ușoare, îl percep mai degrabă ca fiind unul chirurgical, meticulozitatea în urmărirea plăcerilor carnale e acribic descrisă într-o manieră absolut medicinală, de aici și un ton, aer sec degajat, aproape deșertic. Dincolo de asta, ca și alte romane ale jurnalistului american cu origini salvo-franceze, povest

       Romanul „Rătăcirile fetei nesăbuite” a lui Mario Vargas Llosa, reprezintă una dintre cele mai bune cărți lecturate recent. A ajuns în vizorul lecturilor datorită apartenenței mele la un club de lectură (de parcă aș mai avea nevoie de așa ceva pentru a citi și mai mult). A fost votat ca fiind romanul lunii februarie, lună ce se bucură de prezența a două zile ce se vor a fi celebratoare ale iubirii: 14 februarie (internaționala Valentine's Day) și 24 februarie (Dragobetele românesc). Propunerea cărții îmi aparține, eram demult curios s-o citesc, datorită lecturii unei liceence oarecum nesăbuite, și astfel, acum, ocazia părea perfectă. Este un roman de dragoste, dar ca orice dragoste care se respectă este, bineînțeles, una neîmplinită, dând astfel un caracter peren cărții.        Este povestea lui Ricardo Somocurcio, traducător și translator peruan, francez naturalizat, originar din Miraflores, cartier din Lima, chiar dacă romanul vieții lui se va construi în jurul rătăciril

      În acest fel mă simt oarecum obligat să cataloghez modul în care cartea, despre care voi încerca câteva sumare notări, m-a ales. Ea poartă titlul „În numele tatălui (și al Fiului)”, creatorul ei este Immanuel Mifsud și este publicată în varianta română la editura Polirom (2014). Redau câteva citate ce le consider a fi relevante în economia stilistică a romanului: „...îmi dau seama că figura ta e deja umană, deja ai darul vorbirii fără cuvinte. Și mă umplu de goliciune”; „în liniște și întuneric, o umezeală rece pe pielea mea,  o umezeală caldă în ochii mei”; „Temător te-am atins...: corpul tău ridat, privirea aia grăitoare, fără cuvinte”; „În numele Tatălui care te-a făcut;...care a luat-o pe mama ta pentru Sine--Mama ta nu e a ta, fiule, deși e mama ta - mamă a ta. - mama ta nu e a ta, fiule, deși a fost casa ta -- casă a ta: ăsta e locul în care ai început...”; „zâmbesc cu tristețe când plângi pentru că am venit eu după tine în locul ei. Plângi deoarece crezi că te-a abandon

            Mă văd îndreptățit să scriu astfel de cartea lui Colm Toibin, o carte a cărei citire m-a trezit efectiv din somn, un somn nu foarte profund, dar e demn de menționat faptul că nu sunt multe acele cărți a căror lectură nu suportă amânare nici măcar răgaz de câteva ore închinate bătrânului Ene. Pe prima copertă a ediției Polirom (2014) zace spre luminarea celor neinițiați în tainele acestui roman următorul citat din  The New Statesman:  „o carte perfectă, tulburătoare, emoționantă și zguduitoare". Indiferent ce carte aș ajunge să comentez mă voi feri mereu de această etichetă-capcană a cărții, și anume carte-perfectă, în opinia mea de cititor avid nu cred să existe o asemenea scriere, poate doar aceea a Bibliei, dar asta e cu totul altă poveste. Perfectă pare să fi fost doar figura feminină marcantă atât a cărții de față cât și a Cărții Sfinte, Maria, cea prin care Dumnezeu se face om, dar asta nu și în viziunea scriitorului irlandez contemporan acestor perio