Pasiunea însingurării...

    Am vizionat, într-o seară, un film al cineastului Ingmar Bergman, En passion sau The passion of Anna, absolut remarcabil, regizorul, fiu de preot, ca și scepticul de serviciu al unei lumi în declin (Cioran), fiind unul din regizorii pe care îi frecventez adesea pentru meditația la care invită filmele sale. Este o dramă psihologică, ca atâtea alte filme ale suedezului, în care singurătatea deconcertantă, iubirea incompatibilă, violența gratuită și nu numai, se împletesc într-un nod ce apare a fi gordian spectatorului neobișnuit cu filmul de artă. Personajele zugrăvite în această peliculă cinematografică îmi par a fi atinse de un ușor aer de psihic încărcat, nedefulat, atmosfera mental apăsătoare fiind omniprezentă. Cele două personaje, Anna și Andreas, entități solitare, eșuează în tentativa de unificare a singurătăților într-una mai puțin dureroasă și mai mult palpabilă. Deși realizat, cuplul nu rezistă, poate și datorită trecutului lor personal, deloc neglijabil, adus până în momentul întâlnirii, deloc adamice, și, din păcate, neabandonat în acel punct terminus al izolării. Ea încă jelește un soț și un copil, morți într-un accident de mașină extrem de violent (ne dăm seama din cuvintele ei referitoare la poziția corpului copilului suprins în acel rigor mortis), traumă ce-și află ecou în cotidianul ei, chiar și în subconștientul generator de coșmaruri, dublat de un psihic labil am putea spune. El, tot singur, părăsit deliberat de soție, aflat într-o stare de rumegare a solitudinii, caută uneori o companie risipitoare acestui sentiment oneros-culpabilizant în care se scaldă, ce o găsește într-o familie, minimal formată din soț și soție, femeie lângă care va cunoaște adulterul marginalizant în fața unui încornorat devenit angajator. Mânat de pasiune fizică, ca multe exemplare ale sexului potent-penetrant, va încerca o relație cu sensibil dificila eroină. Și aceste personaje, ca mai toată panoplia bergmaniană, par a fi atinse de nevroze, oarecum mistice, proxime religiosului ce învăluie din umbră însingurarea, social și personal, impusă. Cele două conștiințe încărcate până la refuz nu vor reuși contopirea, ci mai degrabă vor face cunoștință cu singurătatea în doi, în care două suflete, pe măsură ce încearcă apropierea, se îndepărtează inevitabil. Demn de reținut îmi pare a fi și colecția fotografică a soțului adulterat și edulcorat de pasiunea de a imortaliza fotografic chipuri ce surprind varii ipostaze ale emoțiilor umane, precum și felul aproape maniacal în care era păstrată colecția. De asemenea, importantă în economia filmului îmi pare a fi și scena în care personajul masculin simulează ieșirea pe ușă pentru a asista, total neinvitat, la conversația viitoarei concubine purtată de aceasta, telefonic, la Stockholm, destinație ce pare a indica depărtarea față de civilizație, detaliul ce relevă acest aspect fiind suma de bani ce se angajează a o plăti frumoasa interlocutoare, posesoare a unor ochi de un azur tulburător, ce par a trăda labilitatea emoțională. În ciuda faptului că cei doi se mută împreună, de fapt ea la el, comuniunea spirituală nu se desăvârșește din pricina imposibilității debarasării de trecutul crepuscular, precum și a atmosferei soporifice ilustrate de repaosul soției adulterine în patul lui Andreas. Lumina difuză, adulterin-ambientală, de un roșu portocaliu cauzat parcă de un soare-n agonie, învăluie dormitorul-ascunzătoare al patimilor fizice. Pentru a doua oară personajul masculin central este abandonat solitarității de care se simte oarecum solidar chiar și în timpul relației. Acest final, distructiv, este parcă anticipat de două metafore atent alese din domeniul/regnul animal: pasărea ce-ntr-un zbor pripit se lovește, căzând letargică la pământ, culeasă de mâinile lui Andreas, în care-și va afla finalul violent, micul căpșor fiind lovit cu o piatră, îndemnul feminin, ca-n căderea-n păcat, este urmat fără cârtire; și fluturele ce se zbate, în spasme neobosite, la geam, să-și regăsească scump pierduta libertate. Cele două imagini reprezintă iubirea, sentimentul fragil, nobil, înălțător, ce se sufocă-n domestic, și pe care neputința umană de a face față suferinței, de a îmbrățișa cu bucurie durerea, îl sfarmă, îl curmă din lipsa de libertate. Personajele lui Bergman suferă de o singurătate malignă de care nu se știu/pot vindeca, tânjesc după o dragoste, de care atunci când o află nu se știu bucura. Întreg filmul este străbătut de o atmosferă a înstrăinării față de Uman, o dramă o omului ce nu-și găsește locul sub soare și care, din dorința de a lepăda haina singurătății, mai strâns se împresoară cu ea. Totul urlă de tăcere, o tăcere interioară provocatoare de cataclisme emoționale, refulate, dar care în timp se traduc printr-o permanentă neadaptare. Este o dramă a omului ce singur se naște, singur trăiește, singur moare, înconjurat, totuși, mai mereu, de atâția alții. Peisajul astfel creat pare a fi de sorginte dantescă, din care nicio speranță nu pare a răzbate, totul e captiv imanentei închisori, ingenios construită de o conștiință ce-și extrage seva din cea colectivă. Reamintesc scena convorbirii telefonice pentru a sublinia la ce tertipuri poate recurge omul pentru a viola intimitatea, aparent respectată, a alterității proxime. Aceasta poate fi și o cauză a eșuării relației celor doi, intrarea cu forța, cu bocancii, în trecutul celuilalt, nu poate duce la nimic bun. Cunoașterea trebuie să se realizeze treptat, firesc, predarea în brațele celuilalt se vrea a fi lină și însoțită de un sentiment de ușurare, complet lipsit de rapacitate. A asculta hoțește o convorbire personală înseamnă violarea intimității celui pe care ești avid să îl cunoști, ceea ce va duce la impunerea unei bariere, nicidecum la dărâmarea zidului impus străinului ce vrea cu orice preț să te cunoască. De asemenea, aș dori să fac câteva precizări legate de cruzimea față de vietăți, ce se desprinde din cadrele filmului. Ele sunt dovada unei prezențe serios- deranjate mental, iar conștiința colectivă îl va scoate țap ispășitor pe Johann Andersson, cunoscut de-al lui Andreas Winkelman, care îi va face o vizită însoțit de Anna Fromm, și de la care va primi o scrisoare edificatoare sinuciderii sale, inițial suspecte.  Cruzimea cu care curmă suferința micii păsări mi se pare a fi incriminatoare pentru Andreas, personaj extrem de introvertit. Apropo de personaje, este o viziune extrem de modernă, pentru sfârșitul deceniului șapte (filmul având premiera în 1969), a lăsa actorii să rostească câteva cuvinte despre rolul ce-l au de interpretat.