Note pe nisipul Mării Negre...
Undeva la sfârșit de Gustar, cândva în anii ce-au trecut...
Sunt în Constanța, în găzduire la niște prieteni de familie, foarte dragi sufletului meu...
În ziua în care scriu aceste rânduri se împlinește exact o săptămână de când am poposit pe meleaguri dobrogene. E bine, e cald, nu foarte, doar plăcut, undeva între 24 și 30 grade Celsius. temperatură optimă pentru plajă, bronz, băi în mare, valuri înspumate provocate de un vânt aproape turbat, aproape de furtună, ce-mi aduce nisip pînă-ntre dinți. Stau la soare, pe plaja Trei Papuci, nu departe de apartamentul închiriat de prietenii mei pe timpul verii. După cum v-ați dat seama, azi marea e agitată, vuiește, uruie, mugește înspumegată, își cântă simfonia într-un tempo alert. Alert și neliniștit precum erau odată și gândurile mele. Sau nopțile, nopți albe populate, înseninate, înnorate de gânduri...Albe, negre, gri, roșii, albastre, de toate culorile și formele. Gânduri de nu-mi dădeau pace, gânduri de pace și război, gânduri despre mine și despre Noi...
Mereu am fost o fire mai meditativă, un pic mai contemplativă, parcă mereu pierdut între lumea înconjurătoare și lumea ideilor... dar parcă aici, la malul mării, pe țărm, gândul prinde aripi, urmărind în zbor pescărușii jucăuși. Suntem doar noi, plaja și marea... Întinsă, aparent infinită, albastră, pătată cu valuri albe înspumate. Bronzul ciocolatiu prinde ușor contur pe epiderma mângâiată indecent de aerul sărat. Privesc pescărușii cum zboară, cum planează, chiar și aterizarea le vine atât de la înde-aripă... Ici, colo, răzleț plaja pare populată de suflete, de multe ori doar corpuri vii arse de un soare indiscriminant. Oamenii sunt frumoși, la interior, la exterior, la minte, la suflet și totuși frumusețea adevărată e atât de rară... E rară și e binecuvântată... Nu toți o au, nu toți o manifestă... Frumusețea stă în simplitate, dar totuși, uneori, e atât de dificil să rămâi simplu... Viața complică și se complică, noi ne complicăm... Ne naștem simplu și simpli dar pe parcurs, în loc să simplificăm pe cât posibil, să ne apropiem cât mai mult de Adevărata Esență, noi ne complicăm și ne complacem în platitudini în platitudini materiale și spirituale. Ne îndepărtăm cât se poate de mult de Natură și de Dumnezeu, fiecare crezând că suntem în stare să devenim mici zei, ignorându-ne nepermis de mult nimicnicia, vidul mutilant ce ne umple până la refuz forul lăuntric.
Stau întins pe burtă pe prosopul albastru, în față marea, Marea cea Neagră. Nu știu de ce unii oameni mă întreabă dacă nu mă plictisesc pe litoral? Martor al acestui superb spectacol gratuit al valurilor animate de un vânt năprasnic, în orice caz pentru unii obraznic, aș putea contempla veșnicia marină, infinitul lichid la nesfârșit... Toate sunt valuri, și totuși niciunul nu e identic cu celălalt... Precum fulgii de zăpadă... Curios lucru, cu atâta nisip în jur, eu mă gândesc și la zăpadă, poate chiar la un infinit alb... Cât de răpitor de frumoasă trebuie să fie plaja pustie, acoperită cu un cearșaf alb imaculat de nea! Și marea în fundal... Cântându-și eterna melodie, cu sau fără spectatori... Valurile vieții precum valurile mării... te-nfioară, te-mpresoară....te cuprind și te doboară... Și vrei tot până ultima oară... La noapte mă pregătesc de voiaj spre munte... Nu știu ce să fac... M-am îndrăgostit... E prea frumoasă... N-aș putea, n-aș vrea s-o părăsesc după doar o săptămână... E Marea... Iubire... Și e vie, e mai vie decât oricare altă iubire stafie... E o adevărată nebunie cum reușește să te fure pe vecie... Nu cred să-mi fie dragă doar mie... De-ai fi aici, cu siguranță ți-ar fi și ție...
Oamenii se plimbă-ncet pe malul mării, ori sar printre valurile agitate uitând de ei, de tot ce-i face să fie ei, și nu alții, devenind una cu marea, părți mișcătoare, animați de o voință proprie, ușor înfrântă de voința mării, a vântului, a naturii, precum niște pete de culoare pe suprafața unui corp lichid... Și marea e frumoasă, și nu e a noastră, și marea e albastră, dar nu e nici a voastră... E a tuturor și a nimănui... E a orișicui o dorește... E a celui ce i se dă... Ofrandă vie, temporară, fericită, bucuroasă, zâmbitoare... E marea albastră și de ea nu prea ai scăpare... Poți fugi în continuare, dar unde oare? E a treia mea vizită la mare și simt că fără ea nu prea am culoare...
Și când te gândești că toate aceste rânduri le-am scris înainte de a pleca spre Sibiul cioranian...
Sunt în Constanța, în găzduire la niște prieteni de familie, foarte dragi sufletului meu...
În ziua în care scriu aceste rânduri se împlinește exact o săptămână de când am poposit pe meleaguri dobrogene. E bine, e cald, nu foarte, doar plăcut, undeva între 24 și 30 grade Celsius. temperatură optimă pentru plajă, bronz, băi în mare, valuri înspumate provocate de un vânt aproape turbat, aproape de furtună, ce-mi aduce nisip pînă-ntre dinți. Stau la soare, pe plaja Trei Papuci, nu departe de apartamentul închiriat de prietenii mei pe timpul verii. După cum v-ați dat seama, azi marea e agitată, vuiește, uruie, mugește înspumegată, își cântă simfonia într-un tempo alert. Alert și neliniștit precum erau odată și gândurile mele. Sau nopțile, nopți albe populate, înseninate, înnorate de gânduri...Albe, negre, gri, roșii, albastre, de toate culorile și formele. Gânduri de nu-mi dădeau pace, gânduri de pace și război, gânduri despre mine și despre Noi...
Mereu am fost o fire mai meditativă, un pic mai contemplativă, parcă mereu pierdut între lumea înconjurătoare și lumea ideilor... dar parcă aici, la malul mării, pe țărm, gândul prinde aripi, urmărind în zbor pescărușii jucăuși. Suntem doar noi, plaja și marea... Întinsă, aparent infinită, albastră, pătată cu valuri albe înspumate. Bronzul ciocolatiu prinde ușor contur pe epiderma mângâiată indecent de aerul sărat. Privesc pescărușii cum zboară, cum planează, chiar și aterizarea le vine atât de la înde-aripă... Ici, colo, răzleț plaja pare populată de suflete, de multe ori doar corpuri vii arse de un soare indiscriminant. Oamenii sunt frumoși, la interior, la exterior, la minte, la suflet și totuși frumusețea adevărată e atât de rară... E rară și e binecuvântată... Nu toți o au, nu toți o manifestă... Frumusețea stă în simplitate, dar totuși, uneori, e atât de dificil să rămâi simplu... Viața complică și se complică, noi ne complicăm... Ne naștem simplu și simpli dar pe parcurs, în loc să simplificăm pe cât posibil, să ne apropiem cât mai mult de Adevărata Esență, noi ne complicăm și ne complacem în platitudini în platitudini materiale și spirituale. Ne îndepărtăm cât se poate de mult de Natură și de Dumnezeu, fiecare crezând că suntem în stare să devenim mici zei, ignorându-ne nepermis de mult nimicnicia, vidul mutilant ce ne umple până la refuz forul lăuntric.
Stau întins pe burtă pe prosopul albastru, în față marea, Marea cea Neagră. Nu știu de ce unii oameni mă întreabă dacă nu mă plictisesc pe litoral? Martor al acestui superb spectacol gratuit al valurilor animate de un vânt năprasnic, în orice caz pentru unii obraznic, aș putea contempla veșnicia marină, infinitul lichid la nesfârșit... Toate sunt valuri, și totuși niciunul nu e identic cu celălalt... Precum fulgii de zăpadă... Curios lucru, cu atâta nisip în jur, eu mă gândesc și la zăpadă, poate chiar la un infinit alb... Cât de răpitor de frumoasă trebuie să fie plaja pustie, acoperită cu un cearșaf alb imaculat de nea! Și marea în fundal... Cântându-și eterna melodie, cu sau fără spectatori... Valurile vieții precum valurile mării... te-nfioară, te-mpresoară....te cuprind și te doboară... Și vrei tot până ultima oară... La noapte mă pregătesc de voiaj spre munte... Nu știu ce să fac... M-am îndrăgostit... E prea frumoasă... N-aș putea, n-aș vrea s-o părăsesc după doar o săptămână... E Marea... Iubire... Și e vie, e mai vie decât oricare altă iubire stafie... E o adevărată nebunie cum reușește să te fure pe vecie... Nu cred să-mi fie dragă doar mie... De-ai fi aici, cu siguranță ți-ar fi și ție...
Oamenii se plimbă-ncet pe malul mării, ori sar printre valurile agitate uitând de ei, de tot ce-i face să fie ei, și nu alții, devenind una cu marea, părți mișcătoare, animați de o voință proprie, ușor înfrântă de voința mării, a vântului, a naturii, precum niște pete de culoare pe suprafața unui corp lichid... Și marea e frumoasă, și nu e a noastră, și marea e albastră, dar nu e nici a voastră... E a tuturor și a nimănui... E a orișicui o dorește... E a celui ce i se dă... Ofrandă vie, temporară, fericită, bucuroasă, zâmbitoare... E marea albastră și de ea nu prea ai scăpare... Poți fugi în continuare, dar unde oare? E a treia mea vizită la mare și simt că fără ea nu prea am culoare...
Și când te gândești că toate aceste rânduri le-am scris înainte de a pleca spre Sibiul cioranian...
Comentarii
Trimiteți un comentariu