O alegere intrinsecă

      În acest fel mă simt oarecum obligat să cataloghez modul în care cartea, despre care voi încerca câteva sumare notări, m-a ales. Ea poartă titlul „În numele tatălui (și al Fiului)”, creatorul ei este Immanuel Mifsud și este publicată în varianta română la editura Polirom (2014). Redau câteva citate ce le consider a fi relevante în economia stilistică a romanului: „...îmi dau seama că figura ta e deja umană, deja ai darul vorbirii fără cuvinte. Și mă umplu de goliciune”; „în liniște și întuneric, o umezeală rece pe pielea mea,  o umezeală caldă în ochii mei”; „Temător te-am atins...: corpul tău ridat, privirea aia grăitoare, fără cuvinte”; „În numele Tatălui care te-a făcut;...care a luat-o pe mama ta pentru Sine--Mama ta nu e a ta, fiule, deși e mama ta - mamă a ta. - mama ta nu e a ta, fiule, deși a fost casa ta -- casă a ta: ăsta e locul în care ai început...”; „zâmbesc cu tristețe când plângi pentru că am venit eu după tine în locul ei. Plângi deoarece crezi că te-a abandonat...”; „L-am ucis în ziua în care am hotărât că tatăl meu nu e tatăl meu... l-am ucis când am hotărât că nu voi umbla în umbra Tatălui... l-am ucis când nu am devenit bărbat, ci altceva”; „cu ochii pierduți într-o mare de riduri; pierduți în vid, în întuneric, în momentul la care ne așteptam demult”; „Apatia din albul ăsta îmi amintește de privirea aia grăitoare, fără cuvinte...de goliciune, de insuportabila ușurătate a ființei care sfârșește. Îmi amintește că viața e în altă parte, nu aici”; „...capul comandantului începe să se rostogolească în jos, pe movilă, până se lovește de marginea mormântului, se oprește și mă fixează cu privirea. Și aia e ultima privire grăitoare, fără cuvinte, pe care mi-ai aruncat-o, tată”; „Dumnezeu să odihnească sufletele celor pe care i-am adus sus, domnule”; „asta e ultima imagine. Decesul absolut al eroului”.

           „În numele Tatălui (și al Fiului) este romanul memoriei, cartea în care fiul-narator încearcă să-și înțeleagă trecutul citind însemnările tatălui și trăind, odată cu el, rând cu rând, momente din viața, din trecutul lui” stă scris pe coperta IV a romanului lui Mifsud în varianta editurii ieșene. Tot acolo, un pic mai jos, găsim și mărturia autorului cu privire la o oarecare schizofrenie literar-creatoare, oarecum ocolit admisă/recunoscută, multitudinea vocilor interioare corespunzând genurilor literare, voci ce se armonizează sub bagheta sensibilității exacerbate, a unei omniprezente acute senzații de melancolie ce pare a condimenta până și cele mai vesele momente. Dacă privim romanul ca fiind unul al memoriei, unele pasaje respiră un ușor identificabil aer wolfian, unde fluxul conștiinței pare a fi declanșat la lecturarea carnetului maro-pseudojurnal de război al veteranului tată. Cartea de față este mai degrabă bloc-notesul scriitorului maltez ce cunoaște o trecere de la experiența filiației la statutul paternității, altfel spus evoluția fiului spre expresia tatălui. Fiul unui veteran de război, veteran ce a trăit pe propria-i piele tragedia/oroarea celui de-al Doilea Război Mondial, se bucură de o copilărie presărată de momente lacrimogene generate de varii motive, și petrecută la umbra colonelului, cadru de armată. Ne putem doar închipui școala militară de acasă la care a fost supus acest sensibil mediteranean. Faptul de a plânge din te miri ce îl va însoți pe eul-narator de-a lungul derulării întregii cărți, plânsul fiind asumat în cel mai bărbătesc mod posibil, acest plâns facil generabil pe care l-am putea căuta adânc în genomul serios traumatizat al tatălui militar, veteran de război, generator de labilități mentale și sufletești. Acest tată, pater familias, pe lângă abhorata experiență paternală trebuie s-o ducă pe picioare și pe cea a unui handicap fizic, menționatul rămânând olog în urma unui accident de motocicletă. Putem, astfel, ușor realiza obârșia caracterului de fier autoimpus dublat de (in)capacitatea înfruntării, la modul solo vocea vicisitudinilor existențiale. O astfel de sorginte paternală nu va da naștere în fiu decât la însăși anularea asumării condiției de bărbat, această încercare frizând însăși metoda reducerii la absurd, refuzul masculinității fiind totuși propice dezvoltării unui simț artistic incontestabil, refuz ce se confundă cu o moarte spirituală a tatălui generator de familie. Această moarte cunoaște mai multe ipostaze în viziunea fiului paricid, dintre care cea mai deplorabilă probabil, este cea care se întrepătrunde cu adoptarea unui ateism mascat, marcat de hotărârea mundan influențată „de a nu umbla în umbra Tatălui”, ceresc ar veni completarea firească. Demnă de remarcat este incompletitudinea voită din titlu, binecunoscuta formulă incluzând menționarea Duhului sau Spiritului Sfânt, asta după cazul celui care scrie/citește, la fel cum inevitabilă rămâne și menționarea parantezei în care este încadrată formula, accentul căzând astfel pe figura paternală, de natură divină sau pământească. Acest fiu renegant, izvor de lacrimi gratuite și sentimente scumpe, va cunoaște și partea cealaltă a baricadei, va cunoaște metamorfoza tatălui în fiu și apoi iar în tată. Evident, durerea de a fi fiul tatălui se va transpune emotiv și în supliciul de a di tatăl fiului, un tată al cărui fiu plânge în așteptarea matriarhatului, profund dezamăgit la vederea banalului ptriarhat, figură paternală anexată unui rictus melancholias declanșat de deja-eternul plâns filial, invidios pe chipul matern și trup însoțitor, trup unde-și are sălașul, originea, începutul fiul tatălui ce plânge. Incipitul acestui malițios comentariu este populat de o serie de citate de proveniență post-mediană în raport cu scurtimea cărții de o anvergură de aproximativ 100 de pagini. Aceste citate sensibilizează comentatorul-cititor prin esteticul lor intrinsec „zâmbesc cu tristețe”, „zâmbesc...când plângi”, „ochi pierduți în vid”, formulare de o inspirație aproape metafizică, „ochi pierduți în momentul...” mult așteptat, „ochi ce au o privire grăitoare, fără cuvinte”, o privire ce nu vede, dar care vorbește, totuși fără derizoriile cuvinte...imaginarul auctorial debordând de goliciune și de insuportabile ușurătate cafe sfârșește, cunoscută fiind greutatea cadaverică a unui trup ușurat de suflet, dar greu ca pământul. Imaginea, culeasă din noianul amintirilor, cea mai răscolitoare, de un macabru grotesc, vecin cu imaginarul cioranian, pueril, rășinărean, proxim cimitirului, este cea a craniului Comandantului- tată exhumat, rostogolindu-se până la marginea mormântului proaspăt părăsit alături de consoarta- companion de viață și de veșnicie. Această ultimă priveliște sordid în(des)humantă rămâne mărturie a unei ultime priviri grăitoare, aruncată din găunoasele orbite, și echivalează cu decesul absolut al eroului, al unui erou deconstruit, demitizat, erou ce se va forja în focul ranchiunii filiale, căreia nu -i e străin episodul oedipian, materializat prin luciditatea parcurgerii unei distanțe olog de lungi în căutarea unei păcătoase mingi. 

         Cartea discutată reprezintă, touși, un roman demn de frunzărit, pentru alungarea urâtului unei după-amieze anoste, atât prin subiectul chirurgical sensibil tratat, cât și prin curajul filialo-patern al unui autor/scriitor ce produce sau se produce o/într-o operă presărată de lacrimi amar-memoriale