Romanul (non)comunicării de piatră

   Am început să citesc romanul „Stoner”, scris de John Williams, la recomandarea unei cunoștințe aflate în curs „doctorandizare”. Uzitez ediția publicată la Editura Polirom în 2014 și mă vad nevoit să amintesc în treacăt o mică scăpare întâlnită la pagina 164 unde este redat un dialog între Gordon Finch și William Stoner, personajul central al romanului. Subiectul discuției îl reprezintă Charles Walker și decizia lui Stoner privind acceptul său în programul doctoral avansat al numitului Walker. Pe rândul 20, citez:

„- Știu, a răspuns Walker. Dar putem încerca”. 

Walker e actant al dialogului, prezența acestuia la întâlnirea celor doi vechi prieteni nefiind menționată, întâlnire ce se vrea a fi intimă, aproape familială, între membrii profesoratului universitar. Tind să cred că eroarea ar putea aparține editurii, și nu scriitorului. Cu o proximă ocazie, recomand verificarea în textul original. Un citat mi-a acaparat instant, mai mult decât atenția, el zice astfel:

„Uneori, când sunt cu tine, mă simt ca târfa absolută, dornica și credincioasa târfă absolută. Ți se pare respectabil?”

Îl găsesc absolut uimitor, declarația citată îi aparține lui Katherine Driscoll, personaj ce corespunde cu apariția pasiunii în orizontul eroului central. Acestă declarație, mai mult decât confesională, îmi pare a rezuma, într-un mod brutal declarativ, însăși condiția, aproape intrinsecă, a adulterului și, de ce nu, a femeii carnal-pasionale.

„Au trecut de la pasiune la dorință și la o senzualitate profundă care se reînnoia în fiecare moment”.

Mi-e greu să nu remarc poziționarea dorinței pe plan secund, în detrimentul pasiunii, dorință ce, totuși, în primă instanță, poate fi generatoare de pasiune ce-și găsește o înaltă formă de expresie, sub aspect fizic și nu numai, senzualitatea, ce pare a fi, uneori, de sorginte „phoenix-iană”

„Uneori își ridicau ochii din cărți, își zâmbeau și apoi se întorceau la citit...”.

Oare de câte ori am visat acest dialog gestual în propriu-mi imaginar?

„Comportament indecent flagrant”,

 o exprimare ce se bucură de o răceală juridică, menită să abstractizeze, cel puțin social, o purtare caldă, vie, pătimașă, nescuzabilă, dar totuși veridică în măsura în care literatura operează și cu astfel de concepte.

„...și a privit cu nemăsurată tristețe ultimul lor efort de a fi veseli; era ca un dans al vieții asupra trupului morții”.

„Deci până la urmă aparținem și noi lumii; ar fi trebuit să ne dăm seama”. 

 „...și a fost recunoscător că nu-i dăduse de înțeles nimic și că nu-i lăsase niciun bilet de adio în care să spună ce nu se putea spune”.

   Sub auspiciile acestui ultim citat pare să se desfășoare această existență dramatică a lui Stoner, dramă pe care o percep ca fiind cea a nerostitului, drama cuvântului nerostit, drama sentimentului neafișat, dramă a destinului reprimat, a frazei neexclamate. Însăși aventura extraconjugală se consumă oarecum în tăcere, oarecum voit ascunsă, asupra căreia perdeaua tăcerii s-ar fi dorit a fi trasă, dar care, ca orice „aventură pasională” a eșuat lamentabil atât personal, cât și social, nestârnind decât discuții înăbușite sau chiar zvonuri ajunse până și la urechile indecenților, uneori tineri, studenți. Dacă pentru a fi veseli este necesar chiar și un ultim efort, putem ușor concluziona că ni se așterne privirii și mai apoi meditației o viziune „nemăsurat de tristă”. Totul pare a fi „ca un dans al vieții asupra trupului morții”, în acest trup constituindu-se relația, legitim nepermisă, a celor doi. Atât în cadrul acestui cuplu, în circumstanțe livrești constituit, cât și în cadrul acestui roman, ce se vrea a fi un Bildungsroman mascat, desigur fără clasicele tente dickensiene, atinse, poate, doar spre finalul cărții, nu se va rosti nuci măcar o dată declarația fatal-amoroasă a unui banal „Te iubesc”. Personajele iubesc și acționează mânate de o iubire pătimașă, refuză să rostească eternele declarații ale îndrăgostiților, scriitorul ferindu-ne de orice fel de accente siropoase ce le-ar putea avea fie și câteva rânduri din roman. Făcând asta își privează personajul principal de ușurătatea imediat proximă confesiunii Acest Stoner, poate prin bagajul trecutului său, poate prin formația intelectuală rigid academică, pare a nu-și permite niciun fel de mărturisiri sau de ușurări de suflet. El este recunoscător până și absenței unei astfel de acțiuni în care biletul de adio s-ar fi concretizat, expresia „...în care să spună ce nu se putea spune” îmi pare a fi o măiestrită metodă de eludare, a unui scriitor determinat să ne mențină în această sferă a nedeclarativului, în acest con de umbră al dialogului complet deschis, liber și eliberat de orice rigori de factură social-pudibondă. Recunoașterea apartenenței mundane a personajelor pare să marcheze începutul sfârșitului relației lor, deși nu putem decât să fim de acord cu înstrăinarea de lumesc a sentimentelor pure, a iubirii ce, de regulă, ne face părtași senzațiilor de ambrozie zeiască odată gustat fructul oprit. Inconștiența apartenenței la societate alimentează o dragoste născută la margine de carte, înflăcărat mistuitoare, ce cheamă un final poate mai spectaculos, poate mai teatral, în orice caz mai exploziv. O dragoste, o viață consumată aproape în tăcere, în care poate doar faptele vorbesc, poate fi privită ca fiind anostă. Orice om are dreptul de a exprima, de a se exprima, de a-și exprima trăirile, ideile, emoțiile ce-i colorează viața. Ei bine, nu și acest personaj, condamnat, parcă, la nerostire. Până și ultimele momente ale prezenței lui fizice sunt marcate de absență... absența unui martor, absența unor ultime cuvinte. Autorul pare a-și construi personajul în rușinea, reticența față de declarația mărturisită fățiș, până și boala, concepută ca scenă de ieșire, ca descrescendo al romanului, este intenționat ținută ascunsă față de lume și chiar față de cei apropiați. Cred, sincer, că toate aceste sentimente nedeclarate, toate cuvintele nerostite, toate reprimăril și refulările personajului duc la o existență mâncată din interior, ce pare a scruta un final medical deloc apoteotic. Este un roman ce rămâne în sfera admirabilului, putând chiar fi considerat o descoperire, parcă mult spus extraordinară, pentru iubitorii de literatură, asta pentru a face referire la remarca critică, atribuită lui Ian McEwan, de pe coperta a patra. Tind să nu fiu de acord și să nu cred în afirmația celor de la The New York Times Book Review, conform căreia am avea în față un „roman perfect..., încât îți taie răsuflarea.” Este o carte bine scrisă, dar până la titulatura de roman perfect mai sunt vreo câțiva pași. Personal, mi s-a părut o carte respirabilă. Cu o prea ușoară permisivitate, un fel de „treacă de la mine” pot accepta declarația de „unul din marile romane ale literaturii americane” a lui Bret Easton Ellis, creator de „American Psyco”. Iar în penultimă instanță, considerația lui Nick Hornby cu privire la splendoarea și tristețea inexorabilă a cărții discutate, plină de spirit și de rafinament, îmi este apropiată. Tristețe, da, inexorabilă, nu chiar, aproape splendidă, cu un rafinament ce mai are de învățat vreo câteva mici artificii. Iar în final ajung și la declarația bombastică a actorului Tom Hanks vizavi de acest roman, cum că ar fi „una dintre cele mai fascinante cărți pe care le veți citi vreodată”. Aceasta poate avea o dublă conotație, depinde de perspectivă, poate chiar de mai multe. Ori nu-i face cinste, ori nu vă face cinste. În ambele cazuri, experiența lacunar literară se dorește a fi evitată. Într-o viziune pur fantezistă și păcătos personală, mi-aș permite încadrarea acestei cărți în rândul celor de rang sau raft secund. O părere cu totul și cu totul subiectivă ne-ar putea eschiva de la trecerea în revistă a unui gust mai puțin ca execrabil față se jocul de culise absolut ignobil al celor ce trag sforile pe scena și în spatele cortinei academice. E absolut revigorant să realizezi actualitatea autohtonă într-un text scris cu jumătate de secol în urmă și care face referire la întâmplări fictive, dar cu atât mai puțin pardonabil petrecute cu aproximativ un veac în urmă, într-o țară ce se declamă „a tuturor posibilităților” .