„Pet Semetary” sau strigătul pentru iertare al tatălui

   Tocmai am terminat de vizionat filmul horror „Pet Sematary”, film ce constituie ecranizarea din 2019 a romanului omonim semnat de Stephen King. Trebuie să încep această recenzie-microcronică de film cu o mărturisire. Din păcate, am fost mereu un fan aproape împătimit al filmelor de acest gen. Asta nu înseamnă neapărat că această scriere va fi una elogioasă. Departe de mine acest gând. Vreau doar să vă pun în gardă cu faptul că o bună parte a copilăriei mele a fost marcată de vizionarea acestui fel de producții cinematografice. Cu regret, vă informez, de asemenea, că nu am citit în prealabil opera literară a lui King, cu toate că eterna mea recomandare este: cartea și apoi filmul. Ei bine, la capitolul pelicule văzute de-a lungul vremii număr pe puțin câteva mii, în vreme ce cărțile lecturate însumează undeva înspre aproape o mie. Dar să nu deznadăjduim prieteni, există timp pentru toate.. Sau poate mai bine zis, toate la timpul lor. Dacă vă gândiți de ce numărul filmelor nu este depășit de cel al cărților, cu toate că în scrierile mele există o apologie mascată a literelor tipărite, răspunsul e simplu și ține de durată, de timp efectiv alocat consumului de cultură. Acest film are o durată de o oră și treizeci și șase de minute, iar dacă veți verifica dimensiunea romanului, veți constata ușor că v-ar lua un pic mai mult de o oră și jumătate pentru a-l parcurge. Nu încerc deloc să vă determin să vă uitați la cât mai multe filme, doar pentru că e mai facil, mai degrabă v-aș îndemna să faceți cum considerați că se potrivește pentru voi mai bine, pentru a vă deschide mintea cât mai mult și pentru a accesa o cultură temeinică întru evoluția vopastră spirituală. Părerea mea este că o carte conține atâtea filme câți cititori are, în vreme ce o ecranizare are cartea drept suport, bază de la care se pornește. Citind cărți sunteți regizorii propriilor voastre filme, vizionând filme sunteți simpli martori ai unei interpretări regizorale și scenografice. Lăsând toate acestea la o parte, nu pot să spun că am citit foarte multe cărți marca Stephen King, cu toate acestea știu că ele poartă amprenta inconfundabilă a autorului lor. În descrierea lor însuși autorul face o remarcă ce nu-i face o deosebită cinste. El își compară operele cu mîncarea fat-food de tip McDonald”s. În ceea ce mă privește sunt, mai degrabă, un cititor ce adoră gastronomia franceză, cu toate mucegaiurile nobile dezvoltate de operele ce au trecut testul timpului. În speță, acest film horror, regizat de duo-ul Kevin Kolsch și Dennis Widmyer, avându-i ca protagoniști pe Jason Clarke, Amy Seimetz, Jete Laurence și John Lithgow printre alții, ce noroc că Stephen King ne-a scutit de apariția-i morbidă, mă temeam să nu devină o tradiție apariția scriitorului într-o ecranizare, la fel cum s-a întâmplat în IT 2, este unul destul de captivant. Nu mi-a lăsat impresia unui low-budget, dimpotrivă, dar pot să spun că a avut unele momente destul de predictibile. Din păcate, finalul e unul dintre ele. Odată ce ai accesat imaginarul lui King, prin lectură sau film, totul devine oarecum familiar, dar parcă infestat cu mirosul local. Cred că este o temă recurentă în opera acestuia, cu care poate v-ați mai întâlnit și la alți autori sau în alte filme, anume credința amerindienilor. America tuturor posibilităților a fost construită peste vechile cimitire și locuri sacre ale populației indigenilor. Astfel, tărâmul tuturo posibilităților devine un loc în care până și moartea poate fi considerată un proces reversibil. Cum? Simplu, înaintând pe un pământ arid, nisipos aflat dincolo de cimitirul animalelor. După cum vă spune titlul eseului de față, momentul care m-a impresionat cel mai mult din întregul film a fost cel în care un tată își cere iertare de la fetița lui pentru ceea ce avea să facă cu trupul ei neînsuflețit. Ajutorul diavolului în toată această afacere cusută cu prea multă ață neagră este personajul Jud. El este cel care va arăta calea de a aduce înapoi, din tărâmul umbrelor, pe cei răposați, prima victimă fiind pisica familiei, sugestiv numită Church. La împlinirea fatidicei vârstei de 9 ani, prima născută a familiei suferă un accident mortal, o moarte violentă menită parcă să rupă familia-n două și s-o ducă pe un făgaș deloc firesc sau normal. Din toată suferința tatălui irumpe o blasfemie parcă de înțeles pentru un părinte ce și-a pierdut fiica, și totuși sfidarea actului de sacrificare a Fiului Ceresc de către Dumnezeu- Tatăl pentru o omenire aflată într-o perpetuă cădere din timp, va distorsiona orice urmă de realitate din film. Bineînțeles că tatăl va încerca să-și readucă fata la viață în același fel în care procedase și cu pisica. Și bineînțeles că fiica va prezenta același comportament agresiv ca și animăluțul de companie preferat. Evident, ele nu sunt aceleași la întoarcerea de dincolo. Întraga lor fizionomie pare să aparțină unor exponate împăiate, recusute de mâinile stângace ale unui maestru păpușar decrepit. Au ceva din aspectul grotesc al lui frankenstein, doar că sufletul sau memoria fetiței rămân intacte. Sau aproape... Cel mai tragic e faptul că micuța e mânată de o forță malefică, demonică, determinată să-i transforme și pe ceilalți membri ai familiei în niște zombi, fericiți să coabiteze întru eternitate, într-un spațiu aflat la limita dintre cele două lumi, aparent a noastră, a celor vii și a celor morți. 
    Una peste alta, filmul este un horror accesibil, fără tente foarte deplasate, cu o poveste destul de interesantă care prinde. Nu-mi rămâne decât să vă mai menționez faptul că filmul reprezintă un remake al celui din 1989, unde scenariul a fost semnat de autorul romanului, și să vă urez vizionare plăcută!