Iuda sau trădătorul credincios...

Tocmai ce am terminat lectura romanului Iuda al regretatului Amos, scriitor evreu cu nume de vrăjitor. Este Săptămâna Patimilor pentru credincioșii ortodocși și am simțit nevoia să adaug un nou titlu al acestui fascinant univers al religiei. În povestea ce înfășoară opiniile scriitorului despre cel a cărui nume a devenit de-a lungul mileniilor creștine sinonim cu trădarea, autorul face politică. E și de înțeles, și nu prea... Mie, unul, nu îmi place deloc politica dar având în vedere istoria tumultoasă a poporului evreu de-a lungul secolelor, problema unui stat național al poporului ales e absolut de neignorat. Un student timid, timorat, ursuz, taciturn își abandonează vremelnic cercetările biblice în privința chestiunilor evreiești ce ar aplana asupra lui Iisus și "contabilului", sau, dacă preferați, trezorierului grupului coagulat în jurul Fiului Omului. O văduvă versată și un bătrânel aflat la apusul sanității și a senectuții intelectuale, mereu însetate de polemici, martor involuntar al perindării aventurilor efemere ale unei nurori care face furori printre cei veniți să-i țină companie muribundului. După cum ați ghicit, noua victimă va fi chiar studentul nostru surmenat de prea multă cercetare a izvoarelor iudaice demne de toată stima unor exegeze biblice vetero-testamentare ale întregii pleiade de rabini notorii. Povestea în sine nu te prea cucerește, e doar vorbă despre ipochimenul ce tânjește după una ce, din plictiseală sau de-amorul artei, preacurvește. În schimb, ce mi-a captat mie toată atenția, jubilând în sinea-mi, sunt părerile, ipotezele despre cel pe care Dante Alighieri îl așează tocmai în gura diavolului, în deja arhicunoscuta Divina Comedie, apostolul auto-excomunicat, eternul trădător al lui Dumnezeu, al omenirii și al lui însuși, Iuda Iscariotul. Sunt absolut memorabile paginile despre procesul său de conștiință asupra faptei sale, puțin spus odioase. Ați putea să nu fiți de acord cu mine, dar dacă vreodată, vreun prieten sau vreo rudă v-a trădat cu adevărat, înseamnă că vă este familiar gustul amărăciunii, din a cărui cupă însuși Hristos a fost nevoit să bea. Și totuși în expunerea cărții avem de-a face și cu un apostol ferm convins de îndumnezeirea Galileanului, prezentat aici ca fiind măcinat de temeri și îndoieli, refuzând drumului Ierusalimului, al pierzaniei culminând într-o Golgotă lipsită de miracole. Iuda crede cu tărie faptul că Iisus se va da jos de pe crucea pe care a fost răstignit, fapt echivalat cu o Apocalipsă timpurie, instaurând Împărăția lui Dumnezeu. În discursul său post-crucificatoriu, Iuda amintește de, probabil singurul episod biblic cu tentă negativă atribuit Mesiei, blestemul aruncat asupra smochinului neroditor, care, instant, se usucă și putrezește. Acela va fi instrumentul damnării eterne a acestui controversat personaj sinucigaș, el alegând să își curme viața spânzurându-se de  creanga potrivită susținerii celei mai greu încercate conștiințe umane de-a lungul veacului. După trei zile, conform Bibliei, Iisus Hristos va învia, dar Iuda, nu, el rămânând eternul blestemat, damnat veșnicei aneantizări. Iisus va rămâne și va reprezenta lumina necreată, Iuda doar întunericul unei conștiințe trădătoare, el fiind cel care, cel puțin în carte, caută asiduu gestul final, suprem al exchibiției coborârii de pe cruce al celui care, tot în carte aflăm, nici măcar nu se dorea a fi un întemeietor de religii. Poate că Iuda L-a înțeles greșit, poate că Amos Oz ne-a servit o reinterpretare a mitului creștin din perspectiva intelectualului evreu, sau poate ne-a oferit prilejul de a reflecta mai mult asupra celui mai controversat, probabil, personaj-apostol. Ce îmi place foarte mult, din punct de vedere tipografic, la această carte este alegerea ilustrației coperții, și anume, un detaliu din tabloul Smochinul al lui Jacopo Ligozzi,  veronezul a cărui operă se află la confluența dintre amurgul Renașterii și manierism. Vă las să reflectați asupra alegoriei acestei picturi macabre...