Romanul reconcilierii iudeo-musulmane

 

„Parisul anilor 60. Cartierul evreiesc. Moise, un puști singuratic, părăsit de mamă, locuiește cu un tată neurastenic și observă lumea cea mare și ciudată de la înălțimea celor 11 ani ai săi. Domnul Ibrahim, băcanul musulman care pare să cunoască secretul fericirii, șade de dimineața până seara pe taburetul din prăvălie și contemplă aceeași lume, cu detașarea senectuții. Dar într-o bună zi privirile celor doi se întâlnesc și, din vorbă în vorbă, din poveste în poveste, Moise ajunge învățăcelul băcanului arab care-i deslușește tainele iubirii de oameni. După ce tatăl băiatului dispare fără urmă, bătrânul îl adoptă pe micul orfan și împreună traversează Europa spre Cornul de Aur, tărâmul vegheat de legile sfinte ale Coranului. Călătoria spre lumea nebănuită și stranie din inima Orientului cu moschei și derviși rotitori e o parabolă a vieții și a morții, care surprinde și îndeamnă la meditație”.

    Romanul ”Domnul Ibrahim și florile din Coran” de Eric-Emmanuel Schmitt este al doilea din seria Ciclul Invizibilului, din care la editura Humanitas au fost publicate și ”Milarepa”, ”Oscar și tanti roz”, ”Doamna Pylinska și secretul lui Chopin”, și ”Felix și izvorul invizibil”, serie ce aduce în discuție diferite religii ale lumii. Din pagina de gardă a cărții aflăm că ea este dedicată lui Bruno Abraham-Kremer, actor, dramaturg și director de teatru francez, a cărui copilărie a constituit o primă sursă de inspirație pentru scriitor, cea de-a doua fiind reprezentată de figura propriului bunic. Romanul este unul de tip confesiv, în care naratorul este Momo, acum adult, povestind amintirile ce i-au marcat copilăria. Anumite aspecte ale cărții evocă romanul „La vie devant soi” de Romain Gary; în opera lui Gary, un băiețel musulman, de asemenea numit Momo, locuiește cu o bătrână evreică, Madame Rosa. Momo vorbea adesea cu un bătrân musulman, domnul Hamil, care îl învață despre religia lui și cu care are o strânsă legătură, de tip bunic-nepot, asemănătoare cu cea dintre Momo și domnul Ibrahim. Totuși, în romanul nostru, domnul Ibrahim se va erija, treptat, într-o adevărată figură paternă, înlocuind un tată mereu absent, ocupat, nervos, și mult prea superficial pentru a-l introduce pe Momo în tainele milenarelor tradiții iudaice. Acest Momo, care este „porcăit la liceu și acasă, spală, învață, face de mâncare, merge la cumpărături, trăiește singur și fără să fie iubit de cineva într-un apartament mare, întunecos și pustiu, mai degrabă sclav decât fiu de avocat, fără dosare pe rol și fără soție”, este acuzat de propriul tată că ar fi și hoț. Mobilul așa-zisei crime este unul simplu: lipsit de modelul masculin, Momo caută să intre în lumea adulților botezat între coapsele unei femei de moravuri ușoare, experiența sexuală cumpărată cu banii din pușculiță este una paroxistică, aproape de leșin. Gestul care-i va trăda candoarea și naivitatea celor 11 anișori, nicidecum 16, cât susținea, este oferirea drept cadou a ursulețului de pluș profesionistei ce l-a inițiat în taina amorului, bacșiș pretins, evident, pe lângă plata celor 200 de franci. La celălalt antipod al vieții, domnul Ibrahim deține o băcănie la intersecția dintre Rue Bleue și Rue du Faubourg - Poissonniere, deschisă între 8 dimineața și miezul nopții, ședea proțăpit între casa de marcat și produsele menajere, îmbrăcat cu un halat cenușiu peste cămașa albă, dinții ca de fildeș, sticlind pe sub mustața subțire și având ochii codați, căprui-verzi, mai deschiși la culoare decât pielea oacheșă, împodobită cu petele bătrâneții înțelepte”.  El era de 40 de ani arabul de pe strada evreiască, trecând în opinia unanimă drept un înțelept care zâmbește mult și vorbește puțin, fiind imun la agitația obișnuită a muritorilor de rând.  La Moise, momentul în care începe  să-l înșele pe tatăl lui în privința banilor coincide cu momentul în care începe să șterpelească din băcănia domnului Ibrahim conserve, consolându-și sentimentul de vinovăție cu o replică rasistă și superficială: ”la urma urmei nu este decât un arab”. În fond, domnul Ibrahim nu este arab, locul său  de baștină îl reprezintă Cornul de Aur, o regiune cuprinsă între Anatolia și Persia, care împreună cu Marea Marmara formează o peninsulă cu liman natural. Acest loc a fost ocupat la început de coloniștii greci, la fel ca și Bizanțul. Imperiul bizantin își avea sediul naval aici și zidurile erau construite pe linia malului pentru a proteja orașul (pe atunci redenumit Constantinopol) de atacurile navale. La intrarea în Corn exista un lanț mare tras din Constantinopol spre fortăreața Galata, în partea de nord, pentru a preveni intrarea vaselor nedorite. Pe lângă această origine exotică domnul Ibrahim pare să posede și abilitatea miraculoasă de a citi gândurile, răspunzându-i lui Momo: ”nu sunt arab, sunt musulman, în comerț, arab înseamnă deschis de la 8 dimineața și până la miezul nopții, chiar și duminica.” Apariția în scenă a actriței Brigitte Bardot, poposită din studiourile de cinema în mijlocul umilului cartier francez, pentru filmări, va declanșa un adevărat dialog între cei doi protagoniști, obișnuiți până acum să poarte doar conversații mono-frazice. Întreaga scenă desfășurată parcă sub ochii noștrii este de un umor fin culminând cu răspunsul adresat actriței privind prețul extrem de ridicat al unei sticle cu apă și anume: ”nu apa este rară, domnișoară, ci vedetele” bătrânul argumentându-i mai apoi băiatului că ”trebuie să îmi recuperez cumva toate cutiile pe care mi le șterpelești”, încurajându-l totodată astfel: ”Momo, dacă furi măcar vino și fură de la mine”. În zilele ce au urmat tânărul Momo primește ponturi de la domnul Ibrahim pentru a economisi bani, sfaturi traduse într-o frază revelatorie: ”datorită intervenției domnului Ibrahim lumea adulților se fisurase nu îmi oferea același zid neted de care mă loveam, printr-o spărtură mi se întindea o mână”. În continuare textul ne oferă  imagine a tatălui ”citind, așezat în fotoliu sub rotocolul lampadarului care se înălța asemeni unei conștiințe galbene deasupra paginilor, mereu zăvorât îndărătul zidurilor cunoștințelor sale” neacordând atenție fiului nici cât unui câine. Este absolut psihologic dărâmătoare eterna comparație cu fratele Popol, care pentru Momo era ”celălalt nume al nulității mele”. Tot aici aflăm că ”mama plecase cu Popol la scurt timp după nașterea mea”. Învățând să privească lumea cu ochii tatălui său, cu neîncredere, cu dispreț, Momo uita să zâmbească zâmbetul pentru el fiind ceva pentru el apanajul bogaților, al celor fericiți. Domnul Ibrahim vine și aici să răstoarne cutumele întunecate, moștenite din familie, ale băiatului, lămurindu-l că ”zâmbetul e cel care te face fericit și nu invers”, oferindu-i totodată arma absolută, antidotul perfect pentru a nu mai fi „tratat ca un gândac”. Acest remediu este aplicat cu succes în toate mediile sociale în care se învârte, mai puțin în fața tatălui care decretează că tânărul are nevoie de un aparat dentar. Replica ”poate că vrea să mă ia în brațe” denotă sentimentul filiației neîmplinite, nevoia de apartenență la o familie caldă, primitoare, iubitoare în sânul căreia evoluția băiatului să decurgă firesc și natural. În acest moment ne aflăm în punctul de cotitură al romanului. Momo își va pierde tatăl, ce își alege un sfârșit tragic în urma unei disponibilizări de la biroul de avocatură. Această ieșire din scenă reprezintă drama evreului supraviețuitor al Holocaustului, om neadaptat ce nu-și găsește locul într-o lume ce pare să-și fi uitat prea repede istoria recentă, respectiv ororile nazismului, regim totalitar ce va lăsa în urmă mii de destine frânte prea abrupt. Totodată, de aici apropierea dintre Momo și domnul Ibrahim nu va mai cunoaște nicio opreliște. Împreună ei vor reuși să doboare până și obstacolele politicii de adopție a statului francez, băiatul devenind  și legal urmașul bătrânului. Nedespărțiți ei vor porni într-o călătorie de-a lungul Europei, călătorie ce în plan spiritual se traduce printr-o, nu-i așa, eternă reîntoarcere la origini. Momo se va familiariza cu obiceiurile specifice locului de baștină al domnului Ibrahim, demne de menționat fiind acele dansuri în cerc ale dervișilor din tekke, cunoscutele mănăstiri musulmane. Dansul este descris ca o învârtire în jurul propiei inimi care este locul prezenței lui Dumnezeu, constituindu-se astfel într-o rugăciune simplă, directă, neintermediată. Finalul romanului îl surprinde pe Momo, reîntors la Paris, luând firesc locul Domnului Ibrahim în băcănia de odinioară, alături de propia lui familia, asumându-și rolul natural de tată dar și reînnodând legăturile cu trecutul, legătura primordială cu mama fiind refăcută, o legătură caracterizată prin iubire și toleranță față de semeni și credințele lor.