Criticul de serviciu al unei liteRaturi în Declin

      Sinestezia este o asociere între senzații de natură diferită care dau impresia că sunt unul simbolul celuilalt.       Este senzața pe care eu am resimțit-o citind cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt, ”Viața mea cu Mozart”, autorul fiind unul dintre scriitorii mei preferați, unul din mulțimea de scriitori a căror scriitură o frecventez adesea. După o lectură atentă a cărții vă veți putea da seama că acesta nu este un simplu roman, eu tind să-l încadrez mai mult la categoria exercițiu spiritual. Este o carte-confesiune, autorul recunoscând că este cea mai autobiografică operă scrisă până la vremea apariției ei. Ea este nu doar o invitație la o lectură placută ci și la audiție.În format fizic, tipăritura vine insoțită de un CD compus dintr-o excelentă selecție a autorului din creația mozartiană. În format metafizic, ea se prezintă sub forma unei călătorii de descoperire și redescoperire a frumosului, a sublimului, a poftei de viață, a bucuriei de a trăi...

„În secolul al XVI-lea, Anne, o tânără modestă din Bruges, fuge de acasă în ziua nunții pentru a nu fi victima unui destin pe care nu și-l dorește. În Viena lui Freud, Hanna von Waldberg, răsfățată a lumii bune, își părăsește soțul care o adoră pentru a se descoperi pe sine cu ajutorul psihanalizei. Iar în zilele noastre, la Hollywood, Anny Lee, o actriță a cărei frumusețe  nu e întrecută decât de nevoia ei de a se autodistruge prin droguri și alcool, rupe tiparele industriei entertainment -ului și refuză stratagemele care ar transforma-o într-un adevărat star. Trei epoci diferite, pe care le unesc însă ipostazele unei femei libere, nesupuse, aflate în căutarea adevărului și a iubirii”. Înainte să pornesc în aventura conceperii unei cât de neînsemnate exegeze literare, evident profund personale, permiteți-mi să vă inspir o sugestie. După cum v-ați dat deja seama, romanul se întemeiează pe trei povești, amestecate între ele, fiecare urmând un fir cronologic. Începeți cu prima ș...

     Undeva la sfârșit de Gustar, cândva în anii ce-au trecut...      Sunt în Constanța, în găzduire la niște prieteni de familie, foarte dragi sufletului meu...       În ziua în care scriu aceste rânduri se împlinește exact o săptămână de când am poposit pe meleaguri dobrogene. E bine, e cald, nu foarte, doar plăcut, undeva între 24 și 30 grade Celsius. temperatură optimă pentru plajă, bronz, băi în mare, valuri înspumate provocate de un vânt aproape turbat, aproape de furtună, ce-mi aduce nisip pînă-ntre dinți. Stau la soare, pe plaja Trei Papuci, nu departe de apartamentul închiriat de prietenii mei pe timpul verii. După cum v-ați dat seama, azi marea e agitată, vuiește, uruie, mugește înspumegată, își cântă simfonia într-un tempo alert. Alert și neliniștit precum erau odată și gândurile mele. Sau nopțile, nopți albe populate, înseninate, înnorate de gânduri...Albe, negre, gri, roșii, albastre, de toate culorile și formele. Gânduri de nu...

   Tocmai am terminat de vizionat filmul horror „ Pet Sematary ”, film ce constituie ecranizarea din 2019 a romanului omonim semnat de Stephen King. Trebuie să încep această recenzie-microcronică de film cu o mărturisire. Din păcate, am fost mereu un fan aproape împătimit al filmelor de acest gen. Asta nu înseamnă neapărat că această scriere va fi una elogioasă. Departe de mine acest gând. Vreau doar să vă pun în gardă cu faptul că o bună parte a copilăriei mele a fost marcată de vizionarea acestui fel de producții cinematografice. Cu regret, vă informez, de asemenea, că nu am citit în prealabil opera literară a lui King, cu toate că eterna mea recomandare este: cartea și apoi filmul. Ei bine, la capitolul pelicule văzute de-a lungul vremii număr pe puțin câteva mii, în vreme ce cărțile lecturate însumează undeva înspre aproape o mie. Dar să nu deznadăjduim prieteni, există timp pentru toate.. Sau poate mai bine zis, toate la timpul lor. Dacă vă gândiți de ce numărul film...

    Am vizionat, într-o seară, un film al cineastului Ingmar Bergman, En pa ssion sau The passion of Anna , absolut remarcabil, regizorul, fiu de preot, ca și scepticul de serviciu al unei lumi în declin (Cioran), fiind unul din regizorii pe care îi frecventez adesea pentru meditația la care invită filmele sale. Este o dramă psihologică, ca atâtea alte filme ale suedezului, în care singurătatea deconcertantă, iubirea incompatibilă, violența gratuită și nu numai, se împletesc într-un nod ce apare a fi gordian spectatorului neobișnuit cu filmul de artă. Personajele zugrăvite în această peliculă cinematografică îmi par a fi atinse de un ușor aer de psihic încărcat, nedefulat, atmosfera mental apăsătoare fiind omniprezentă. Cele două personaje, Anna și Andreas, entități solitare, eșuează în tentativa de unificare a singurătăților într-una mai puțin dureroasă și mai mult palpabilă. Deși realizat, cuplul nu rezistă, poate și datorită trecutului lor personal, deloc neglijabil, adu...

   Am început să citesc romanul „Stoner”, scris de John Williams, la recomandarea unei cunoștințe aflate în curs „doctorandizare”. Uzitez ediția publicată la Editura Polirom în 2014 și mă vad nevoit să amintesc în treacăt o mică scăpare întâlnită la pagina 164 unde este redat un dialog între Gordon Finch și William Stoner, personajul central al romanului. Subiectul discuției îl reprezintă Charles Walker și decizia lui Stoner privind acceptul său în programul doctoral avansat al numitului Walker. Pe rândul 20, citez: „- Știu, a răspuns Walker. Dar putem încerca”.  Walker e actant al dialogului, prezența acestuia la întâlnirea celor doi vechi prieteni nefiind menționată, întâlnire ce se vrea a fi intimă, aproape familială, între membrii profesoratului universitar. Tind să cred că eroarea ar putea aparține editurii, și nu scriitorului. Cu o proximă ocazie, recomand verificarea în textul original. Un citat mi-a acaparat instant, mai mult decât atenția, el zice astfel: ...

Am dat de romanul " Beautiful You "semnat de Chuck Palahniuk într-o perindare futilă printre paginile rețelelor de socializare, pe blogul unei recenzente complet ahtiată de scurgerile produse la parcurgerea paginilor mai mult sau mai puțin licențioase. Pentru lectura completă a cărții am folosit ediția celor de la Polirom, tipărită undeva la mijlocul lui 2015. Este o lectură facilă, se parcurge ușor și, deși este o odă închinată onanismului tehnologizat, asistat de la distanță, produce senzații deconcertant sexuale doar la nivelul unor imaginații ce nu au frecventat școala unui Henry Miller, de exemplu. Deși se vrea a fi un roman oarecum erotic, sau cu tente pornografice ușoare, îl percep mai degrabă ca fiind unul chirurgical, meticulozitatea în urmărirea plăcerilor carnale e acribic descrisă într-o manieră absolut medicinală, de aici și un ton, aer sec degajat, aproape deșertic. Dincolo de asta, ca și alte romane ale jurnalistului american cu origini salvo-franceze, povest...