Cecitatea canettiană

 "Sunt sincer cucerit de bogăția acestui roman, de fantezia sa debordantă, de o anumită măreție îndârjită a concepției, de cutezanța poetică, de tristețea și de îndrăzneala sa." - Thomas Mann

"O carte stranie, elocventă și terifiantă, care zugrăvește nebunia epocii noastre cu aceeași forță ca Procesul lui Kafka." - Philip Toynbee

"Orbirea evocă tragedia spiritului amăgit și a societății orbite. Pe jumătate imagine a Infernului, pe jumătate Judecată de Apoi, romanul înfățișează lucruri și idei, iluzii și chipuri ale unei epoci și reprezentările dominante ale unei culturi crepusculare." - Günter Busch

"În Orbirea nimeni nu este cruțat. Fără urmă de milă, Canetti construiește unul dintre cele mai sumbre universuri literare ale secolului XX." - Salman Rushdie

"Orbia este o armă împotriva timpului și a spațiului; existența noastră - o singură, imensă orbie, cu excepția puținului pe care-l aflăm prin simțurile noastre modeste, modeste atât ca esență, cât și ca rază de acțiune. Principiul care domnește în cosmos este orbia. Ea prilejuiește o concomitență a lucrurilor, care ar fi imposibilă dacă ele s-ar vedea reciproc. Ea permite curmarea bruscă a timpului atunci când nu-l mai putem înfrunta." - Elias Canetti

Orbirea zugrăvește o lume stranie, o lume a nebuniei în care toți suferă de o formă oarecare de demență, de la personajul central, savantul Kien, până la menajera și, ulterior, soția sa, Therese, de la intendentul Pffaf la piticul cocoșat Fischerle și chiar la psihiatrul Kien, fratele savantului. Toți sunt marcați de tare fizice, psihice și spirituale care le reduc existența la o singură preocupare obsesivă, prin prisma căreia înțeleg lumea. Kien este cărturarul închis în turnul de fildeș al imensei sale biblioteci, intelectualul care nu înțelege să accepte vreo altă preocupare și care nu vrea să jertfească nicio clipă dacă nu are legătură cu cercetările sale. El este "capul fără lume", cu viața rânduită și planificată până la secundă, a cărui obsesie este declanșată de teama de orbire, care-i amintește de Eratosthene și de arderea bibliotecii din Alexandria. 

    Parcurgerea romanului lui Elias a reprezentat, pentru mine, probabil, proiectul de lectură cel mai de anvergură din ultimul timp, spun asta spre rușinea mea, dar o carte ce depășește 600 de pagini mă face să mă gândesc de două ori dacă mă avânt, cu toate pânzele sus, în universul ei sau, dimpotrivă, dacă rămân la mal, scrutând de la distanță opinii, păreri, impresii ale altor cititori și critici mai bogați în timp decât mine. Și, din păcate, nu doar dimensiunea mai mult decât consistentă a cărții poate speria cititorul de ocazie. Citind acest opuscul mi-au venit în minte tot felul de nume ce și-au lăsat amprenta pe ici, pe colo, prin Republica Literelor, precum Borges, cel cu a lui viziune paradisiacă ce ia forma unei biblioteci imense, dar și prin prisma sfârșitului său, tragic pentru un cititor atât de vorace, atins de gheara crudă a cecității, sau Miguel de Unamuno, firește, lipsit de patosul credinței, de Umberto Eco și Giovanni Papini, doi dintre marii scriitori-bibliofili ai spațiului latin, neuitând să-l menționăm și pe Mircea Eliade, reputatul nostru istoric al religiilor, cu a sa obsesie adolescentină de a citi tot. Emblematicul sinolog Kien, personajul principal al volumului ce i-a adus faima, târziu de tot, lui Elias Canetti vă poate duce cu gândul la toți cei de mai sus și la mulți alții. În schimb, felul în care își construiește autorul povestea îl așază în galeria literaturii universale alături de Joyce, Musil, Herman Broch, Proust și chiar Kafka, creatori și ei de universuri întortocheate, labirintice, dar și de personaje atinse mai mult sau mai puțin de morbul ideilor, al obsesiilor, al spațiilor lăuntrice, încapsulate, greu de decriptat în afara unei hermeneutici literare temeinic stăpânite. Fascinația omului de geniu, a intelectualului rasat vizavi de spațiul răcoros, umbrit dar fertil în virtutea operelor marilor minți ale secolelor trecute, este mai mult decât proverbială. Biblioteca este, probabil, locul cel mai puțin primejdios, propice pentru abandonarea contactului nedorit cu realitatea găunoasă, una care îl urmărește cu frenezie și pe sinologul nostru pierdut în studiile sale cu privire la sapiența milenară a Orientului îndepărtat. Mezalianța întreprinsă alături de fosta menajeră îi va încurca și mai mult borcanele, unele deja rătăcite, încă de pe vremea celibatului, fecund pentru tărâmul cercetării, dar atât de sterp în privința relațiilor interumane dintre cele mai banale. Pe cât este de bogat, de luxuriant imperiul clădit tom cu tom, volum lângă volum, pe atât de sărăcăcioasă se arată lumea celorlalte persoanje (Therese, Pffaf, Fischerle) ce gravitează în jurul lui Kien, o lume măcinată cu obstinație de patima banului. Probabil singurul care mai salvează din coerența universului zugrăvit în culorile cecității canettiene este medicul psihiatru, Georges Kien, fratele greu-încercatului învățat Peter. Dacă ar fi să privesc acum, la capătul lecturii, întregul edificiu ridicat de Canetti, aș spune că „Orbirea” nu este doar povestea unui erudit care alunecă spre nebunie, ci tragedia unei inteligențe care s-a retras prea departe de lume. Peter Kien trăiește în mijlocul unei biblioteci imense, dar această abundență livrescă ascunde o carență esențială: incapacitatea de a trăi printre oameni. Cultura devine pentru el un fel de religie austeră, iar cărțile – relicvele unei credințe fără credincioși. În acest sens, romanul pare să confirme o bănuială veche a spiritelor sceptice: ideile, atunci când sunt împinse până la absolut, pot deveni la fel de periculoase ca instinctele brute. Kien nu este înfrânt doar de lăcomia sau vulgaritatea celor din jur, ci și de propria lui rigiditate intelectuală. Închis într-o lume de concepte, el nu mai știe să negocieze cu realitatea imediată. Lumea concretă – cu meschinăriile, interesele și grotescul ei – pătrunde inevitabil în sanctuarul bibliotecii sale. Aici apare poate cea mai neliniștitoare dimensiune a romanului. Canetti sugerează că spiritul pur, dacă există, este condamnat la solitudine și, în cele din urmă, la autodistrugere. Biblioteca se transformă treptat într-o fortăreață fără ferestre, iar fortăreața într-un mormânt. Kien citește pentru a se salva, dar fiecare pagină îl îndepărtează și mai mult de lume. Privit astfel, „Orbirea” nu este doar un roman despre cărți, ci despre limitele culturii. În fața instinctelor elementare – banul, puterea, supraviețuirea – erudiția pare neputincioasă. Personajele care îl înconjoară pe Kien nu sunt doar figuri grotesc caricaturale, ci simptomele unei realități brutale care nu are nevoie de idei pentru a exista. De aceea finalul romanului capătă o dimensiune aproape simbolică. Nu asistăm doar la prăbușirea unui om, ci la arderea unei iluzii: aceea că spiritul poate trăi separat de lume. Canetti pare să spună, cu o luciditate aproape crudă, că între bibliotecă și viață nu există niciodată un echilibru stabil. Cine alege exclusiv una dintre ele riscă să le piardă pe amândouă. Iar cititorul rămâne, după ultima pagină, cu o întrebare neliniștitoare: nu cumva fiecare bibliotecă, oricât de vastă și de luminoasă ar părea, ascunde în adâncul ei o formă discretă de orbire? Coperta ediției românești, publicate de Polirom în 2004 a romanului „Orbirea”, semnat de Elias Canetti, este departe de a fi întâmplătoare; ea funcționează aproape ca o interpretare vizuală a universului romanului. În primul rând, chipul de pe copertă este fracturat, compus din pete violente de roșu și negru, iar liniile par nervoase, dezordonate, aproape agresive. Această deformare vizuală poate fi citită ca o metaforă pentru dezintegrarea interioară a lui Peter Kien, savantul sinolog care își construiește existența exclusiv în jurul bibliotecii sale. Pe parcursul romanului, mintea lui Kien se fragmentează treptat sub presiunea realității și a personajelor care îi invadează lumea. Chipul descompus sugerează tocmai această ruptură între intelect și viață. Un element extrem de sugestiv este asimetria ochilor. Un ochi pare mai intens, aproape halucinant, în timp ce celălalt este estompat și distorsionat. În contextul romanului, această imagine poate trimite direct la tema centrală a cărții: orbirea. Nu este vorba doar despre cecitatea fizică, ci despre orbirea intelectuală și morală. Kien vede perfect în cărți, dar este complet incapabil să citească oamenii din jurul lui. Privirea de pe copertă pare simultan lucidă și rătăcită, exact ca inteligența protagonistului. Culoarea roșie, dominantă pe chip, poate sugera mai multe lucruri: violența latentă a relațiilor dintre personaje, degradarea psihică a lui Kien, dar și tensiunea permanentă dintre lumea ideilor și lumea instinctelor. În roman, universul intelectual al protagonistului este invadat de personaje crude și grotesc materiale – Therese, Pfaff, Fischerle – iar această intruziune produce o explozie a realității brutale într-un spațiu care trebuia să fie al spiritului. Liniile negre, aproape ca niște zgârieturi, pot fi interpretate și ca semne ale unei conștiințe sfâșiate. Ele dau impresia că chipul a fost trasat cu nervozitate, ca și cum identitatea personajului ar fi fost zgâriată sau deteriorată. Aceasta reflectă foarte bine atmosfera romanului lui Canetti, unde personajele nu sunt portrete psihologice clasice, ci figuri deformate de obsesii. Rămâne astfel impresia sumbră că romanul lui Canetti nu este doar portretul unui erudit rătăcit, ci și simptomul unei epoci în care literatura însăși pare să contemple, cu o luciditate obosită, propriul ei declin. Dacă inteligența nu mai poate salva omul, iar cărțile nu mai pot media relația dintre spirit și lume, atunci nu ne rămâne decât această imagine finală: un cititor singur, înconjurat de volumele sale, descoperind prea târziu că toate au fost doar o formă mai stilată de pierzanie.

Pentru mai mult dramatism și mai multă tensiune aplicată lecturii, audiați și această bucată muzicală din repertoriul lui Shostakovich...

https://youtu.be/gbe9KJpXaDQ?is=-DaZuOrHucpqfYBd